Care este intelesul vietii? Ce sunt binele si raul? Ce este dreptatea? Acestea sunt cateva dintre intrebarile pe care filozofii si le-au pus de secole. Filosofia este un domeniu de studiu complex si fascinant, care poate parea uneori descurajanta pentru incepatori.
Si, desi nu exista niciun raspuns asupra caruia toata lumea sa fie de acord, este totusi important sa cunoastem unele dintre cele mai fundamentale idei din filozofie. Iata zece concepte filozofice comune cu care toata lumea ar trebui sa fie familiarizata, indiferent de mediul educational.
1. Teoria ideilor a lui Platon
Platon a fost primul care a separat „lumea lucrurilor” de „lumea ideilor”. Potrivit lui Platon, ideea (eidos) este sursa unui lucru, prototipul sau, realitatea de baza a oricarui obiect anume. De exemplu, „ideea de masa” poate fie sa coincida cu o anumita masa in realitate, fie sa nu se potriveasca. Dar „ideea de masa” si „masa concreta” vor continua sa existe separat.
O ilustrare vie a impartirii lumii in lumea ideilor si lumea obiectelor este faimosul mit platonic al pesterii, in care oamenii vad nu obiecte si alti oameni, ci doar umbrele lor pe peretele pesterii. In aceasta metafora, umbrele proiectate pe peretele pesterii corespund obiectelor individuale din lume, in timp ce obiectele ale caror umbre se afla pe perete corespund ideilor – care sunt mai fundamentale si mai reale, in viziunea lui Platon.
Pestera pentru Platon este o alegorie a lumii noastre, in care traiesc oamenii, crezand ca umbrele de pe peretii pesterilor sunt singura modalitate de a cunoaste realitatea. Cu toate acestea, in realitate, umbrele sunt doar o iluzie. Totusi, din cauza acestei iluzii, este dificil pentru oameni sa puna intrebari critice despre existenta realitatii si sa-si depaseasca „constiinta falsa”.
Dezvoltand ideile platonice, filozofii din vremurile de mai tarziu au ajuns la conceptul de transcendent si de „lucru in sine”.
2. Conceptul de introspectie
Introspectia este o modalitate de a obtine autocunoasterea in timpul careia o persoana isi observa reactia interna la evenimentele din lumea exterioara. Introspectia este motivata de o nevoie umana fundamentala de a se examina cu atentie pe sine, de a-si explica singuri de ce cred ceea ce cred si daca exista posibilitatea ca credinta lor sa fie gresita.
Fondatorul introspectiei ca metoda de cercetare este educatorul si filozoful britanic John Locke, care, bazandu-se pe ideile lui Rene Descartes, a subliniat ca exista doar doua surse directe ale oricarei cunostinte: obiectele lumii exterioare si cea umana. minte. In aceasta privinta, toate faptele psihologice semnificative ale constiintei sunt deschise studiului numai de subiectul cunoasterii in sine. Este posibil ca „albastru” pentru o persoana sa nu fie deloc la fel cu „albastru” pentru alta.
Metoda introspectiei ajuta la urmarirea etapelor gandirii, descompune sentimentele in elemente si ofera o imagine completa a relatiei dintre ganduri si actiuni. Introspectia ne invata sa gandim mai abstract si mai larg, de exemplu, sa percepem un „mar mare si rosu” ca o senzatie de rosu, inlocuita de o impresie de unul rotund si o urma de senzatie gustativa. Dar nu intrati prea adanc in introspectie – concentrarea excesiva asupra urmaririi propriilor impresii poate stinge perceptia realitatii.
3. Conceptul de solipsism
Solipsismul este un concept filozofic conform caruia o persoana isi recunoaste doar mintea ca singura realitate care exista intotdeauna si este intotdeauna disponibila. Mark Twain demonstreaza mesajul principal al solipsismului in povestea sa The Mysterious Stranger:
„Nu exista nici Dumnezeu, nici univers, nici rasa umana, nici viata pamanteasca, nici rai, nici iad. Totul este un vis, un vis grotesc si prostesc. Nimic nu exista in afara de tine. Si Tu esti doar un Gand – un Gand ratacit, un Gand inutil, un Gand fara adapost, ratacitor deznadajduit printre eternitatile goale.”
Potrivit solipsismului, doar perceptia unei persoane asupra realitatii si gandurile sale sunt disponibile pentru ei, in timp ce intreaga lume exterioara este dincolo de limitele certitudinii. Prin urmare, existenta lucrurilor pentru o persoana va fi intotdeauna doar o chestiune de credinta, deoarece daca cineva cere dovada existentei lor, o persoana nu le va putea oferi.
Cu alte cuvinte, nicio persoana nu poate fi sigura de existenta a ceva in afara constiintei sale. Solipsismul nu este atat de mult indoiala cu privire la existenta realitatii, cat o recunoastere a importantei rolului propriei minti. Conceptul de solipsism fie trebuie sa fie asimilat asa cum este, fie sa accepte „solipsismul invers”, adica sa va oferiti o explicatie rationala a lumii externe relative si sa justificati de ce aceasta lume exterioara inca exista.
4. Teodicea: Incercarea de a-L justifica pe Dumnezeu
Daca lumea a fost creata dupa un plan superior, de ce exista atata absurditate si suferinta in ea? Majoritatea credinciosilor, mai devreme sau mai tarziu, incep sa puna aceasta intrebare. Teodicea vine in ajutorul celor disperati. Este un concept religios si filozofic conform caruia Dumnezeu este recunoscut neconditionat ca un bine absolut, de la care este inlaturata orice responsabilitate pentru prezenta raului in lume.
Leibniz a creat aceasta doctrina pentru a-l „justifica” conditionat pe Dumnezeu. Principala intrebare a acestui concept este: de ce nu vrea Dumnezeu sa scape lumea de nenorociri? Raspunsurile posibile pot fi reduse la patru: fie Dumnezeu vrea sa scape lumea de rau, dar nu poate, fie poate, dar nu vrea, fie nu poate si nu vrea, fie poate si vrea. Primele trei optiuni nu se coreleaza cu ideea lui Dumnezeu ca Absolut, iar ultima optiune nu explica prezenta raului in lume.
Problema teodicei apare in orice religie monoteista in care responsabilitatea pentru raul din lume ar trebui teoretic atribuita lui Dumnezeu. In practica, asumarea raspunderii lui Dumnezeu nu este posibila, deoarece religiile il recunosc pe Dumnezeu ca un fel de fiinta ideala care are dreptul la prezumtia de nevinovatie.
Una dintre ideile principale ale teodiceei este ca Dumnezeu a creat cel mai bun dintre toate lumile posibile si, prin urmare, numai cele mai bune sunt adunate in ea, iar prezenta raului in aceasta lume este considerata doar o consecinta a nevoii de diversitate etica. . Recunoasterea teodicei sau nu este o chestiune personala legata de credinta cuiva, dar cu siguranta merita sa explorezi conceptul.
5. Relativismul moral
Viata ar fi mult mai usoara daca binele si raul ar fi concepte fixe, absolute. Dar adesea, ne confruntam cu faptul ca ceea ce este bine intr-o situatie poate fi rau in alta. Ne apropiem de relativismul moral, devenind mai putin definitori despre ce este bine si ce este rau. Acest principiu etic neaga impartirea dihotomica a conceptelor de „bine” si „rau” si nu recunoaste existenta unor norme si categorii morale obligatorii, absolute.
Relativismul moral, spre deosebire de absolutismul moral, nu sustine ca exista standarde si principii morale universale absolute. Nu moralitatea domina situatia, ci situatia asupra moralitatii. Adica, nu doar faptul unei actiuni este important, ci si contextul acesteia.
Doctrina filozofica a „permisivitatii” recunoaste dreptul fiecarui individ de a-si forma propriul sistem de valori si propriile idei despre categoriile binelui si raului si ne permite sa afirmam ca moralitatea este, in esenta, un concept relativ.
6. Imperativul categoric sau regula de aur a moralei
„Trateaza-i pe ceilalti asa cum vrei sa fii tratat” – cu siguranta multi dintre noi am auzit aceasta fraza sau aparenta ei macar o data. De obicei suntem de acord ca este perceput ca ceva familiar si evident. Totusi, aceasta nu este doar o expresie comuna sau un proverb; aceasta fraza este similara cu un concept filozofic important din etica, care se numeste „imperativ categoric” sau „regula de aur” a moralitatii.
Termenul „imperativ categoric” a fost introdus de filozoful german Immanuel Kant, care a dezvoltat conceptul unei etici bazate pe autonomie. Conform acestui concept, principiile morale exista intotdeauna, nu depind de mediu si trebuie sa se conecteze constant intre ele. Imperativul categoric spune ca o persoana trebuie sa foloseasca principii specifice care ii ghideaza comportamentul.
Conform acestui concept etic, o persoana trebuie sa actioneze conform maximei, care, in opinia sa, ar putea deveni o lege universala. De asemenea, in cadrul acestui concept, Kant isi propune sa nu considere cealalta persoana ca pe un mijloc pentru atingerea unui scop, ci sa o trateze ca pe scopul ultim. Desigur, o astfel de abordare nu ne va scuti de greseli, dar deciziile devin mult mai constiente daca crezi ca de fiecare data cand alegi, nu o faci doar pentru tine, ci pentru intreaga umanitate.
7. Determinism/Indeterminism: Sunt destinele noastre pecetluite?
Daca vrem sa investigam liberul arbitru, soarta si predestinatia, trebuie sa luam in considerare conceptul de determinism – doctrina filozofica a predestinatiei, interconexiunea a tot ceea ce se intampla si prezenta unei cauze unice pentru tot ceea ce exista. Totul este prestabilit. Totul se va intampla conform unui model dat – acesta este postulatul principal al determinismului.
Liberul arbitru, conform acestei doctrine, nu exista si, in diferite interpretari ale determinismului, soarta unei persoane depinde de diversi factori: fie este predeterminat de Dumnezeu, fie de o categorie extinsa de „natura”, inteleasa filozofic.
In cadrul doctrinei determinismului, niciun eveniment nu este considerat intamplator, ci este consecinta unui lant de evenimente predeterminat, dar necunoscut omului. Determinismul exclude credinta in liberul arbitru, in care toata responsabilitatea pentru actiuni revine persoanei insesi si forteaza individul sa-si incredinteze soarta in intregime cauzalitatii, regularitatii si omnipotentei lumii exterioare. Din aceasta cauza, determinismul este o idee convenabila pentru cei care nu vor sa-si asume responsabilitatea pentru ei insisi.
8. Cogito Ergo Sum: Gandesc, de aceea sunt
„Gandesc, deci sunt” este un concept filozofic care provine de la filozoful rationalist Rene Descartes si un bun punct de plecare pentru cei care se indoiesc de orice. Aceasta formula a aparut atunci cand Descartes incerca sa gaseasca adevarul primar, incontestabil si absolut, pe baza caruia se poate construi un concept filozofic al cunoasterii absolute.
Descartes a pus la indoiala totul: lumea exterioara, sentimentele lui, Dumnezeu si opinia publica. Singurul lucru care nu putea fi pus sub semnul intrebarii a fost propria existenta, deoarece insusi procesul de a se indoi de propria existenta era dovada acestei existente. De aici a aparut formula: „Ma indoiesc, deci, cred; Gandesc, deci sunt”, care s-a transformat in „Gandesc, deci sunt” – aceasta fraza a devenit baza metafizica a filozofiei moderne. A proclamat pozitia dominanta a Subiectului, in jurul careia a devenit posibila construirea cunostintelor de incredere.
9. „Dumnezeu este mort”
„Dumnezeu este mort. Dumnezeu ramane mort. Si l-am ucis. Cum ne vom mangaia pe noi insine, ucigasii tuturor ucigasilor? Ce a fost cel mai sfant si mai puternic dintre tot ce a detinut lumea pana acum a murit sub cutitele noastre: cine va sterge acest sange de pe noi?”
Spunand „Dumnezeu este mort”, Nietzsche nu implica moartea lui Dumnezeu intr-un sens literal. El a vrut sa spuna ca, in societatea traditionala, existenta lui Dumnezeu era un fapt; era intr-o singura realitate cu oamenii. Dar in epoca modernitatii, el a incetat sa mai faca parte din realitatea externa, devenind o idee interna. A provocat o criza in sistemul de valori, care anterior se baza pe viziunea crestina asupra lumii. Inseamna ca a sosit momentul sa revizuim acest sistem – de fapt, asta este ceea ce face filosofia si cultura postmodernitatii.
10. Criza existentiala: un concept filozofic contemporan
Existentialismul, unul dintre principalele curente filozofice ale secolului XX, se concentreaza pe unicitatea fiintelor umane. Se mai numeste si „filozofia existentei”. Precursorul existentialismului a fost filozoful danez Soren Kierkegaard. In secolul al XIX-lea, el a formulat pentru prima data conceptul de „existenta”, opunandu-l „sistemului” idealistului german Hegel.
O criza existentiala este un sentiment de anxietate si anxietate asociat cu pierderea sensului vietii. Psihologi existentiali precum Irvin Yalom si Rollo May au studiat pe scara larga acest concept. In esenta, o criza existentiala este pierderea sensului vietii.
O criza existentiala poate fi provocata de o situatie dificila in lume, de incertitudine in sfera economica, de boala unei persoane dragi, de o intalnire directa cu moartea si de mari rasturnari de viata. O criza existentiala este intotdeauna legata de modul in care o persoana isi traieste viata, cat de deplin si profund, si are loc fie atunci cand aceasta viata este amenintata – direct sau indirect, fie intr-o situatie in care o viata nu se potriveste” persoanei care o traieste.
Notiunea de criza existentiala a rezultat din prabusirea sistemului de valori traditional descris mai sus. Este generata de ideea ca existenta umana nu are nici un scop prestabilit, nici un sens obiectiv. Este impotriva nevoii noastre cele mai profunde de a crede ca viata umana are valoare. Dar absenta sensului initial nu inseamna pierderea sensului in general. Potrivit conceptului de existentialism, valoarea vietii se manifesta tocmai in modul in care o persoana se implineste, in alegerile facute de acesta si in actiunile sale.
