Care sunt cele mai fundamentale concepte cu care ar trebui sa ne gandim despre lume? Aceasta intrebare reprezinta preocuparea centrala a filosofiei metafizice. In ciuda dificultatii sale evidente, metafizica lui Plotin s-a dovedit deosebit de influenta ca inspiratie si provocare pentru metafizica filozofilor de mai tarziu.
Acest articol incepe prin a explica contextul filosofiei lui Plotin, impreuna cu unele dintre dificultatile legate de plasarea lui Plotin in istoria filozofiei. Discutam apoi cele trei principii centrale ale metafizicii lui Plotin. Articolul se incheie apoi cu o discutie despre distinctia dintre fiinta si unitate in filosofia lui Plotin.
Originile gandirii lui Plotin
Intelegerea unui filozof si a operei sale necesita intotdeauna intelegerea influentelor lor si, la randul lor, a originilor ideilor lor. Putini filozofi au nevoie de atat de mult context pentru a fi intelesi ca Plotin.
In egala masura, exista precursori ai obsesiei ulterioare a filosofiei pentru propriul canon in receptarea lui Plotin. Interesul pentru filosofia sa a suferit, fara indoiala, ca rezultat: este greu de stiut unde se afla el intr-un curriculum de filozofie: este el ultimul filosof antic? Prima filozofie medievala? Cel mai mare roman? Chiar apartine unei traditii egiptene?
Relatia dintre filosofia lui Plotin, asa cum a ajuns pana la noi, perceptia lui asupra propriei sale filozofi in raport cu filosofii precedenti si interpretarea filozofiei sale trebuie sa preceda orice introducere in acea filosofie. Motivul principal pentru aceasta este ca intelegerea noastra a proiectului filosofic al lui Plotin este determinata in mod esential de relatia dintre acesta si cea a filozofilor precedenti: Platon (in mod firesc, deoarece Plotin este un neoplatonist), dar si Aristotel, pe care Plotin l-a inteles mai ales ca un adept al lui Platon (desi unul critic), mai degraba decat ca prezentand filozofia alternativa ca atare.
Plotin se considera un platonic si probabil a avut acces atat la scrierile originale ale lui Platon, cat si ale lui Aristotel, dar adesea pare sa accepte interpretarile lui Aristotel despre Platon ca ultimul cuvant, chiar daca astfel de interpretari duc direct la criticile lui Aristotel la adresa lui Platon. Acest lucru nu inseamna ca Plotin nu a vazut conflictul dintre gandirea aristotelica si platonicia in diferite puncte: Plotin este adesea, de fapt, pentru Platon si impotriva lui Aristotel. Cu toate acestea, alteori, el adopta concepte si terminologie aristotelice.
Influente nevazute
O alta complicatie este ca influenta mai directa a lui Plotin a fost un filozof numit Ammonius, cu care a studiat timp de un deceniu si a carui lucrare Plotin a predat exclusiv un deceniu suplimentar. In mod incomod, Amonius pare sa nu fi scris nimic si nu putem fi siguri cat de departe filosofia matura a lui Plotin reflecta sau nu reflecta invataturile fostului sau maestru.
Mai mult, scrierile lui Plotin par sa fi fost „ocazionale”; ele sunt de obicei raspunsuri la probleme ridicate in cursul indatoririlor sale de predare, raspunsuri la critici si asa mai departe.
Intr-un anumit sens, aceasta pune dificultati de interpretare similare cu cele pe care le avem cu Platon. Filosofia lui Platon este prezentata de Socrate si este incadrata ca o inregistrare a conversatiilor organice care s-au intamplat sa aiba valoare filozofica. Cu alte cuvinte, atat Plotin, cat si Platon fac filozofie ca raspuns la situatii discursive pe care ei insisi nu le-au construit din nimic (sau cel putin, pe care se straduiesc sa sugereze ca nu le-au construit din nimic).
Pentru a spune in termeni mai simpli, este greu de stiut unde se afla Plotin intr-o problema filosofica in general, cand filosofia sa este constituita din scrieri ocazionale. El nu isi exprima foarte clar parerile definitive.
Cele trei principii ale lui Plotin: Unul, Intelectul si Sufletul
Orice explicatie a filozofiei lui Plotin va trebui, fara indoiala, sa plece de la cele trei principii fundamentale ale metafizicii sale. Acestea sunt: „Unul”, „Intelectul” si „Sufletul”.
Aceste trei principii sunt uneori denumite „ipostaze”, adica „existenti extra-mentali” sau pur si simplu existenti, dar le putem gandi ca „principii” din diverse motive. Ele sunt explicatii si nu doar postulate, asa cum ar putea parea sa implice termenul „existent”. Sunt paradigme – constituie moduri de gandire , contextul unei gandiri ulterioare si, prin urmare, o filozofie ulterioara. De asemenea, ele sunt cauze – duc la aparitia unor lucruri suplimentare. Acestea nu sunt doar instrumente intelectuale, ci, intr-un anumit sens, principii „reale” ale realitatii. Intr-adevar, exista o ordine strict cauzala a principiilor: „Unul” cauzeaza „Intelectul”, iar „Intelectul” provoaca „Sufletul”.
Primul principiu – Unul – urmeaza o intuitie care a incitat multe argumente filozofice si, intr-adevar, filozofii intregi. Acesta este: complexitatea pe care o observam in lumea din jurul nostru trebuie, in cele din urma, sa se bazeze pe un principiu sau o entitate care este cu totul simpla.
Plotin nu este singurul care deriva un principiu al simplitatii absolute din existenta lucrurilor complexe. Acest lucru ultim simplu trebuie, dupa cum explica Plotin, sa fie absolut autosuficient. Argumentul este, cel putin la suprafata, unul simplu: ceea ce nu este „primul” se bazeaza pe ceea ce vine inaintea lui pentru existenta sa, iar ceea ce nu este simplu se bazeaza pe lucrurile simple care il constituie pentru existenta sa. Ne putem imagina un fel de regresie infinita a acestor proprietati care ne duce, in cele din urma, la principiul „Unului”.
Sensul simplitatii
A fi simplu inseamna a fi fara parti, intr-adevar fara predicate (adica fara calitati, descrieri care i se pot atribui pe buna dreptate). Plotin este chiar sceptic ca termenul „Unul” este destul de corect – este doar o aproximare, deoarece, strict vorbind, Unului nu i se poate da un nume sau nicio forma de descriere care sa surprinda simplitatea sa perfecta.
Raspunsul natural la un principiu fara predicate este sa ne intrebam daca acest lucru nu ne impiedica, la randul sau, sa spunem ca el exista. Pentru a pune intrebarea altfel, redundanta descrierii se revarsa intr-o redundanta a principiului in sine? Existenta „Unului” implica faptul ca are cel putin un predicat (exista mai degraba decat sa nu existe)?
Plotin, la randul sau, sustine ca „Unul” este „dincolo de fiinta”. Prin urmare, am putea sugera ca, in orice sens s-ar putea spune ca exista, existenta „Unului” este de un tip absolut simplu. Alte obiectii urmeaza apoi o cale similara: daca „Unul” este dincolo de predicare si dincolo de fiinta, nu este si el dincolo de intelegerea umana? Plotin distinge „fiinta” si „unitatea”, in contradictie directa cu Aristotel, care sustine ca „a fi om”, „un om” si „un om” sunt, de fapt, moduri diferite de a spune acelasi lucru.
Fiinta si Unitatea
Plotin sustine ca distinctia dintre fiinta si unitate depaseste modul nostru de a vorbi. Un mod in care aceasta viziune poate fi caracterizata este in functie de diferenta dintre caracteristicile unui anumit lucru care il constituie si entitatea insasi. Daca ar fi sa notam lista de calitati care alcatuiesc un mar (este rosu, verde sau galben, este rotund, este stralucitor), pare problematic sa sugeram ca ar trebui sa existe „este un mar” lista.
De fapt, exista diverse probleme cu punerea „este un mar” pe lista noastra de calitati care constituie marul, dar putem ramane cu una deocamdata. Ce inseamna „este un mar”? Am putea spune ca este o prescurtare a celorlalte calitati diferite care constituie marul: adica culoarea, forma, stralucirea si asa mai departe. Deci, dupa ce am tachinat sensul „este un mar”, se repeta lista noastra? Nu este invechita calitatea „este un mar”?
Prin urmare, am putea crede ca proprietatea unitatii, sau unitatea (in masura in care este unitatea unui lucru specific), este redundanta. In mod clar, Plotin foloseste termenul „fiinta” intr-un mod specific: acesta nu este singurul mod de a defini fiinta. Efectul tuturor acestor lucruri este de a arata ca fiinta este diferita de unicitate.
Esenta si existenta in Plotin
Pentru a intelege Plotin, trebuie sa fim dispusi sa concepem distinctia dintre fiinta si unitate ca fiind destul de apropiata de cea dintre esenta si existenta. Lloyd P. Gerson, a carui interpretare a lui Plotin s-a dovedit nepretuita in scopul scrierii acestui articol introductiv, justifica aceasta combinatie cu mai multe argumente interpretative.
In primul rand, el observa ca, daca distinctia dintre fiinta si unicitate nu urmeaza aproximativ distinctia dintre esenta si existenta, atunci pare sa existe putine lucruri care constituie prima distinctie. In al doilea rand, Gerson observa ca Plotin sustine ca primul principiu („Unul”) pastreaza toate lucrurile in existenta. Este asadar externa compozitiei calitatilor care constituie o entitate data — aceasta corespunde existentei pure a obiectului. In al treilea rand, Gerson observa ca, indiferent daca este sau nu intr-un fel anacronic sa distingem fiinta si unitatea in functie de distinctia dintre esenta si existenta, aceasta serveste la elucidarea teoriei lui Plotin bine pentru cititorul modern.
Poate ca merita sa concluzionam pe o nota similara. Filosofia lui Plotin este exigenta din mai multe motive: este sistematica din punct de vedere conceptual, fara a fi organizata ca atare, implica o serie de termeni tehnici care necesita mult context chiar inainte de a fi supusi traducerii. Si totusi, metafizica lui Plotin in special sa dovedit extrem de influenta pentru o gama larga de filozofi si teologi de atunci; cererile sale merita indeplinite.
