C.S. Lewis – Cronicile din Narnia

9
Am dat peste scriitorul si profesorul britanic C.S.Lewis odata cu Cronicile din Narnia. Cu ecranizarile dupa seria de 7 volume in cheie Evanghelica, povesti (pentru copii) care-si poarta personajele din lumea reala in fantastic.

Interesul pentru C.S.Lewis a venit pe filiera Tolkien, explicabil mai intai prin faptul ca Narnia a iesit pe ecrane dupa Lord of the Rings, in timp ce rafturile librariilor au gazduit o vreme si epopeea Pamantului de Mijloc si Cronicile din Narnia.

Pe masura ce descopeream mai multe informatii despre Tolkien (tiparituri sau resurse online) si C.S.Lewis imi atragea tot mai mult atentia. Adevarul e ca seria din Narnia i se datoreaza si lui Tolkien. A fost printre cei care au contribuit la recrestinarea lui C.S.Lewis (1898-1963), au fost tovarasi intr-un cerc literar universitar.

Surprins de bucurie este o autobiografie. Sau povestea unei convertiri. Lewis a publicat acest volum in 1955. La crestinism a revenit prin 1929.

Este o lucrare a unui intelectual (de formatie umanista), un om al bibliotecii, al mediului academic britanic. Asteptam altceva, ceva spectaculos si fantastic, nu as sti acum exact sa definesc, doar ca uneori m-am simtit dezamagit de paginile pe care le citeam. Ba mai si saream cand ma invingea plictiseala stilului, o lancezeala pe care nu o inghiteam.

M-a izbit totusi modul in care ieseau in relief marturisirile crestinului de mai tarziu (ca o pocainta), de parca ma aflam la Moscova si cate-o splendida biserica dreptmaritoare refacuta dupa 1990 rasarea prin diverse puncte urbaniste ale fostei capitale sovietice.

Totusi, in ultimele capitole autobiografia spirituala se precipita, de parca inima s-ar fi conectat la acel flux al ortodoxiei rasaritene.

(…)Incercati sa va inchipuiti momentele mele de singuratate in camera de la Magdalen, seara de seara, simtind, cand imi intrerupeam lucrul, fie si pret de o secunda, apropierea cu pasi masurati, implacabili, a Celui pe care dorisem cu atata ardoare sa-l evit (…) In ultimul trimestru din 1929 m-am dat batut, am recunoscut ca Dumnezeu este Dumnezeu, am ingenuncheat si m-am rugat: eram, pesemne, in seara aceea, cel mai sovaielnic si mai abatut convertit din toata Anglia. Nu vedeam atunci ceea ce acum este cel mai glorios si mai evident lucru: smerenia Divina care accepta un convertit chiar si in asemenea conditii. Fiul Risipitor cel putin s-a intors acasa pe propriile-i picioare (…)

Si inca nu era adevaratul crestinism, ci un teism dupa cum marturiseste Lewis intr-un alt capitol. Parafrazand un scurt dialog intre Tutea si Nae Ionescu, C.S.Lewis e intr-un continuu proces de dumirire. E dumirirea intelectualului ratacit prin mitologii scandive si teozofie, prin literatura clasica si titani ai filosofiei germane, printre pojghitele iluministe si superficialitatea seaca a ateilor.

(…)Fiecare pas pe care l-am facut, de la Absolut la “Spirit” si de la “Spirit” la “Dumnezeu”, fusese un pas catre ceva mai concret, mai iminent, mai compulsiv. Cu fiecare pas, aveam mai putine sanse de a fi “stapan pe propriul suflet”. Acceptarea Intruparii era un pas mai departe in aceeasi directie. Il aducea pe Dumnezeu mai aproape sau il apropia intr-o maniera noua(…)

Pentru mine, ultimele trei capitole salveaza intregul volum. Fireste, firul narativ nu poate fi rupt. Nu e material jurnalistic construit pe bucati detasabile

Inchei aducand in discutie ultimele paragrafe ale cartii. Initial m-a dus cu gandul la lumescul monahului de la Rohia, N.Steinhardt. Ultima fraza e atat de suculenta incat devine motto, punct de plecare si semn in Marea Carte care se va deschide dincolo.O las nespusa, sta undeva intre papile si rafturi ale memoriei care ar trebui sa fie si calauzitoare.