Numeroase si intortocheate sunt felurile in care poate iubi o femeie – o simt prin prisma propriei experiente si o inteleg prin experienta femeilor din jurul meu. Nu neaparat mai profund decat un barbat si nu obligatoriu mai sincer, dar cu siguranta mai spectaculos si mai incalcit. Pentru ca iubirea femeilor este aproape mereu ravasita de tot felul de frici si fascinatii specifice sufletului feminine.
Am constientizat cu adevarat aceasta realitate zilele trecute cand din intamplare am nimerit intr-un grup cu mai multe femei: o parte dintre acestea marturiseau ca se despartisera de partenerii lor din cu totul alte motive decat cel de a nu-i mai iubi. In topul motivelor din pricina carora relatiile nu au mai functionat, primele locuri erau ocupate de incompatibilitate sexuala si imaturitatea barbatului transpusa frecvent in slabiciune.
Apoi, tot zilele trecute asistam la o marturisire care suna (concis, sincer si cu teama chiar) cam asa: „Cand le simt slabiciunea, prima reactie este sa fug de ei. Nu e ceea ce imi propun, de fapt chiar incerc sa controlez acest instinct care imi face mai mult rau decat bine. Asa am pierdut cativa parteneri interesanti din acest motiv…”
Interesanti, dar nu suficient de puternici! Si nu sunt doar doua-trei exemple intamplatoare, frica femeilor fata de viitorii posibili tati ai copiilor lor care nu sunt de nadejde, care nu sunt capabili sa le protejeze, sa le salveze etc… este o experienta pe care, permite-ti-mi sa estimez, o traiesc 99% dintre femei.
Ele sunt capabile sa iubeasca uluitor, sa se daruiasca complet si chiar sa traiasca pentru partenerul lor, dar tot ele pot abandona lupta mai repede decat s-ar astepta oricine daca sunt puse fata in fata cu teama de insecuritate.
Am o cunostinta care a iubit cu patima, ani la rand, un barbat caruia nu aveai prea multe sa-i reprosezi: carismatic, inteligent, foarte inteligent, romantic, cu umor, le statea asa de frumos impreuna… Eram sigura ca se va casatori cu el, nici nu imi puneam vreun semn de intrebare. Intr-o zi a dus-o pe o insula, intr-un bungalow si a primit cel mai mare refuz din viata lui.
Cand am intrebat-o – pierduta si eu, pierduta si ea – „de ce?”, mi-a spus: „nu stiu exact, nu am putut sa spun „da”, nu ma puteam baza pe el cu adevarat, trebuia sa am mereu grija de el, nu avea nici macar permis de conducere… Il iubeam, dar nu ma vedeam formand o familie alaturi de el si mi-am dat seama exact in acel moment pe care il asteapta orice femeie, dar care pentru mine era doar o povara, poivara de a nu putea spune „da”.
Evident ca dramele interioare erau mult mai mari, dar ele erau realmente declansate de aspect atat de mici precum neincrederea in capacitatea lui de a si organiza viata.
Psihologul explica astfel de comportamente in urmatorul fel: „orice femei are un instinct puternic si indarjit de a ramane pe termen lung numai langa acel barbat care pot avea grija de copiii pe care ii va avea. E dincolo de ratiunea si chiar dincolo de sufletului ei, e practic o datorie pe care ea a mostenit-o si care, uneori, o va pune in situatii de sacrificiu. Pentru ca, de cele mai multe ori, nu e suficient doar sa fie iubita sau sa iubeasca…
